Rugăciunea nu funcționează după formule matematice, de genul 2+2=4. In planul lui Dumnezeu, uneori, 2+2 nu fac 4, ci 5 sau 6. Intervine aici, în aceasta formula miraculoasa a rugăciunii, lumea spirituala, transcendentul, neprevăzutul și necuprinsul plan dumnezeiesc. De aceea rugăciunea, în concepția Mântuitorului este insistenta continua. Indiferent de circumstanțe, noi trebuie sa ne rugam continuu, pana obținem ceea ce dorim. Singura condiție implicita este ca trebuie sa ne rugam după voia lui Dumnezeu, caci dacă nu ne rugam după voia Lui, rugăciunile noastre nu sunt ascultate.
Dar cum se împacă atunci rugăciunea cu credința ? Dacă mă rog mereu și mereu, nu este aceasta o dovada a necredinței mele ? Nu ar trebui sa mă rog o data, plin de credința si gata?
În pilda judecătorului nedrept, Isus lansează ideea ca noi trebuie sa insistam în rugăciune pana obținem ceea ce cerem, chiar dacă aceasta insistenta pare, la un moment dat, supărătoare și o dovada de necredință. Nu va lăsați, credința nu se vede doar în răspunsurile instant, ci și în bătăliile de durata – „care striga zi și noapte” (Luca 18:7). Dacă nu primești răspuns imediat la rugăciune nu renunța, Dumnezeu iți va face dreptate „în curând” (Luca 18:8). Faptul ca Dumnezeu iți va face dreptate este o promisiune, o certitudine.
Credința da substanța rugăciunii. Ceea ce face diferența dintre bolboroseala, rugăciunea de tip poezie și adevărata rugăciune este credința. Isus pune delăsarea în rugăciune pe seama lipsei de credința. „Va găsi El credința pe pământ?” (Luca 18:8) este o întrebare retorica. În zilele din urma credința se va afla pe o panta descendenta. Suntem slabi în rugăciune pentru ca suntem slabi în credință și doar o revigorare a credinței noastre ne poate readuce foamea de rugăciune.
