Marturisirea pacatelor este, de departe, una dintre cele mai neglijate discipline spirituale. Fara riscul de a exagera, pot spune ca traim o adevarata seceta a marturisirii pacatelor. Nu stiu cum au decurs lucrurile de-a lungul istoriei, dar ma indoiesc ca au fost perioade mai secetoase ca aceasta si cauza nu este – nicidecum! – lipsa pacatului.
Aproape intotdeauna trezirile spirituale au fost insotite de marturisirea pacatului. Duhul lui Dumnezeu se revarsa cu putere peste oamenii care isi recunosteau pacatele si se pocaiau de ele, atat in fata lui Dumnezeu cat si in fata semenilor. Se pare ca un semn permanent al revarsarii Duhului peste oameni este sensibilitatea fata de pacat si platirea oricarui pret pentru sfintire. Aici nu se negociaza: vrei sa fii sfant, trebuie sa te marturisesti!
Am intalnit in activitatea mea tot felul de oameni, care mai de care. Unii fac o marturisire smechera incercand sa-L pacaleasca si pe Dumnezeu si pe cel caruia i se marturisesc. Marturisesc doar niste generalitati, niste bagatele si au tendinta de a exagera anumite greseli infime pentru a arata – vezi Doamne! – cat de sensibili sunt ei fata de pacatele mici. Altii parca se lauda cu pacatele lor, nu le regreta deloc, sunt mandri de ele ca doar … si tu ai fi facut la fel in locul meu, nu? Imi spunea cineva cum s-a enervat pe un sofer de taxi si i-a tras un pumn in plex de l-a facut gramada. Nu ii parea rau, era mandru foc de isprava lui. Altii vin la marturisire si trebuie sa te rogi de ei sa spuna ce au pe suflet. Se cred asa de sfinti ca abia, abia mai gasesti cate un pacat ratacit pe undeva in inima lor. Altii vin sa se marturiseasca doar pentru a scapa de efectele imediate ale pactului – eventual o boala sau un necaz – ca apoi s-o ia de la capat, fara niciun regret, fara nici o dorinta de a-l parasi.
De ce nu se marturisesc oamenii? Motive sunt multe, dar am constatat ca lipsa de incredere domina topul. M-as marturisi, dar nu am incredere. M-am marturisit odata si a aflat nu stiu cine. Pastorul e cam slobod la gura si, daca ma marturisesc la el ma predica Duminica urmatoare. Indirect, este drept, dar daca se prinde cineva? Nu ma marturisec pentru ca nu vreau sa afle toata biserica.
Eu nu zic ca nu au fost si cazuri in care increderea a fost tradata. Cand ne marturisim ne asumam niste riscuri si este trist ca cei care primesc marturisirea nu sunt oameni duhovnicesti ca sa tina o marturisire si sa n-o divulge. Dar de ce sa pierd eu beneficiile indiscutabile ale marturisirii pentru ca nu stiu cine mi-a tradat increderea? Bun, ti-a tradat increderea, si? Pai frate, m-a facut de ras, mi-a stricat numele, mi-a afectat imaginea. Asta e, oamenii, chiar si dupa marturisire, sunt mai interesati de imaginea lor, de conservarea numelui lor, decat de eliberarea de pacat. Te-ai facut de ras cand ai pacatuit, in fata lui Dumnezeu, daca au aflat si altii – desi nu ar fi trebuit – nu este un capat de tara. Toti gresim in multe feluri si, probabil, cei care au auzit boacana ta au facut la fel si nu au de ce sa te dispretuiasca.
Pocainta inseamna si zdrobirea inimii, nu doar recunoasterea formala a pacatului. David, dupa ce a pacatuit a scris un psalm ca sa afle toti ce a facut si ce bun a fost Dumnezeu care l-a iertat. Nu s-a mai cramponat in imaginea proprie si in faptul ca se face de ras si nici nu s-a bonsumflat cand nu stiu ce sora artagoasa ii reprosa: “pai ce fel de om esti tu de-ai putut face asa ceva? Halal om dupa inima lui Dumnezeu!” Oare se s-ar intampla daca fiecare dintre noi am scrie cate un psalm dupa ce ne marturisim pacatele?
Dorinta de a ne dezvolta neprihanirea proprie ne impiedica sa ne marturisim pacatele. Lupta pentru imagine – mai puternica decat lupta pentru sfintenie – ne face sa ne ascundem, sa ne scuzam si sa lasam sa treaca ocaziile pocaintei pe langa noi. Ne intereseaza ce spun ceilalti si suntem gata sa facem orice pentru a ne conserva imaginea de om neprihanit, chiar daca stim ca este falsa. Asta este tot o forma de dependenta religioasa care blocheaza lucrarea Duhului in inimile noastre si ne secatuieste sufletul.
M-as marturisi, dar…
