Ni se cere în Sfânta Scriptură să fim ca Dumnezeu (Matei 5:48). Dar oare cerința aceasta nu este exagerată? Cum pot eu, vas de lut, ființă supusă greșelii, să fiu ca Dumnezeul Absolut? Ca să putem fi ca Dumnezeu trebuie să avem natura lui Dumnezeu și puterea Lui, căci în condiția în care suntem nu ne putem ridica singuri la înălțimea spirituală pe care ne-o cere Scriptura.
Petru ne spune că ”Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce privește viata și evlavia, prin cunoașterea Celui ce ne-a chemat prin slava și puterea Lui” (2Petru 1:3) și că în urma pocăințe și credinței avem posibilitatea ”…să vă faceți părtași firii dumnezeiești.” (2Petru 1:4) Această împărtășire a naturii Dumnezeiești, prin prezența Duhului Sfânt în noi, ne dă posibilitatea să facem ceea ce noi nu am putea face niciodată: lucrările și faptele lui Dumnezeu. Dar lucrurile nu sunt asa de simple ca în teorie, pentru că unul dintre aspectele unde ne blocăm aproape întotdeauna este aspectul iertării. Putem noi ierta așa cum iartă Dumnezeu?
În pilda robului nemilostiv, Matei 18:21-35, Hristos ne cere să avem milă de datornicii noștri ”…cum am avut eu (Dumnezeu) milă de tine” (v33), nici mai mult nici mai puțin. Pavel, la rândul lui, ne cere să ne iubim nevasta ”...cum a iubit și Hristos Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25) și ”..dacă unul are pricină să se plângă de altul, iertați-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, așa iertați-vă și voi.” (Coloseni 3:13) Dar oare putem noi iubi așa cum iubește Hristos și putem ierta așa cum ne-a iertat Hristos?
Hristos ne învață în Luca 17:3-6 că iertarea este o chestiune de credință. În fața poruncii de a ierta necondiționat și fără limite, ucenicii cer să li se mărească credința. Și-au dat seama în momentul acela că fără credință nu vor putea ierta niciodată așa cum iartă Hristos. Provocarea lui Hristos, în schimb, nu vizează dezrădăcinarea copacilor și aruncarea lor în mare, ci vizează dezrădăcinarea urii din inima omului și îndepărtarea ei. Prin iertare, omul își eliberează inima de ură, de ranchiună, de amărăciune, de resentimente, de răutate și de tot molozul pe care l-a provocat ne-iertarea. Ne-iertarea e ca un copac care își înfinge rădăcinile tot mai adânc în inima omului și care îi consumă toate resursele. Copacul urii nu poate fi dezrădăcinat decât prin credința activă, pentru că doar credința activă îți poate aduce eliberare.
Așadar, pot ierta cum iartă Dumnezeu în momentul în care natura Lui, prin Duhul Sfânt, devine natura mea și când , prin credință , acționez în conformitate cu natura Dumnezeiască pe care am primit-o prin Har. Iertarea absolută e manifestarea Harului Divin. Când sunt în Har sunt în iertarea lui Dumnezeu și pot ierta la rândul meu pe toți cei ce îmi greșesc.
