Dietrich Bonhoeffer spunea ca atunci cand Hristos invita pe cineva la EL, il cheama sa vina si sa moara! In calitate de preoti ai lui Dumnezeu avem autoritatea ca, la randul nostru, sa aducem jertfe duhovnicesti lui Dumnezeu, cum a facut Hristos, Marele nostru Preot.
Dar ce fel de jertfe suntem chemati sa aducem?
Scriptura prezinta mai multe tipuri de jertfa, printre care: lauda buzelor noastre, darnicia noastra (despre darnicie Biblia spune ca jertfe ca acestea ii plac Domnului), implicarea in lucrarea lui Dumnezeu, etc. Dar Romani 12: 1 ne porunceste sa ne aducem pe noi insine ca jertfa. Pavel nu ne cere sa ne rastignim trupul de carne – din pacate unii au interpretat literal versetul acesta – caci chiar daca ar curge sange, sangele nostru nu ar putea spala niciun pacat. Ni se cere sa rastignim firea pamanteasca, natura pacatoasa, poftele care se razboiesc in madularele noastre. Ni se cere sa omoram pacatul din madularele noastre. Ni se cere sa acceptam un drum pe care a mers Insusi Mantuitorul Isus: drumul care duce spre propria noastra rastignire.
Hristos ne-a spus ca “Daca vrea cineva sa fie ucenicul Meu, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa ma urmeze.” Ce reprezinta, din aceasta perspectiva, urmarea lui Hristos? Un drum spre moarte. Va sa zica, daca nu ma apropii zilnic de moartea naturii mele pacatoase inseamna ca nu ma aflu pe drumul cel bun, caci drumul cel bun este drumul mortii, al jertfei si al pierderii totale. Acesta este unul dintre cele mai uimitoare paradoxuri ale crestinismului: ca sa castigi totul trebuie sa pierzi totul!
Dar diavolul e asa de smecher incat ne-a deviat atentia de la cea mai importanta preocupare a credinciosului – sa invatam sa pierdem totul pentru a castiga totul! – si ne-a facut sa umblam dupa cai verzi pe pereti. Ne-a facut sa uitam voia lui Dumnezeu, care implica rastignirea propriei naturi pacatoase si scoate in evidenta voia noastra care cere, cu nesat, rastignirea altora. Ne baga in cap – subtil, cum numai diavolul stie s-o faca! – ideea ca suntem, cumva, datori sa-i rastignim pe altii, dar nu pe noi insine. Si asa se face ca, de multe ori, crestinii nu fac altceva decat sa-si urmareasca semenii si, cand sunt la pamant, sa-i tintuiasca pe o cruce cioturoasa. De multe ori se lucreaza in echipa. Unul are o cruce, altul cuiele si ciocanul, iar altul sulita. Echipa de rastignitori intervine prompt si eficient in orice situatie de criza. Biblia ne spune sa vorbim intre noi cu psalmi si cu cantari de lauda, iar noi, crestinii, ne dam cu crucile in cap si ne impungem cu sulitele vorbelor nechibzuite. Ce cale ciudata am ajuns sa urmam?!
Este vai si amar de cei ce cad in mainile rastignitorilor! Sa va fereasca Dumnezeu de cruzimea cu care proprii frati sunt in stare sa va rastigneasca! Dar vai si amar va fi de ei, de rastignitori, cand intr-o zi Rastignitul de pe Golgota va veni pe nori de slava si le va spune: v-am poruncit sa va duceti propria cruce, nu sa-i rastigniti pe altii. V-am poruncit sa va aduceti pe voi insiva ca jertfa, nu pe altii. Afara! Nu sunteti vrednici de Imparatia Mea. Afara! Caci afara sunt toti cei ce i-au rastignit pe altii, dar nu s-au rastignit pe ei insisi!
Ce esti tu? Un rastignit sau un rastignitor?
