Ascunsi in cochilia firii noastre pacatoase, tindem sa ne izolam constant ori de cate ori ne simtim amenintata firea si constructele mentale pe care ne bazam. Desi in procesul dezvoltarii noastre spirituale ne miscam ca niste melci, avem totusi capacitatea sa ne miscam rapid inspre propria cochilie. Cand auzim chemarea lui Dumnezeu ne miscam cu lenevie, cu mare greutate, cartind deseori si renuntand prea putin la greutatea pe care o taram dupa noi. Dar cand ne cheama firea pacatoasa parca am fi niste masini de curse, devenim dintr-o data un fel de melci cu motor turbo. Greoi spre bine, rapizi spre rau! Ne deschidem prea greu inimile, dar ne inchidem asa de repede sufletele. Am perfectionat, din pacate, asa de mult izolarea si am ajuns sa o justificam asa de bine incat am transformat de multe ori bisericile noastre intr-un fel de (co)chilii, unde fiecare vine si pleaca fara sa aiba treaba cu ceilalti. Straini unii fata de altii, nepasatori la nevoile celor din jur, interesati doar de sucul propriei cochilii pe care ne-o protejam abitir. Nu cred ca exista dezvoltare spirituala fara schimbarea perspectivei fata de izolare!
De ce se izoleaza oamenii?
Unii se izoleaza pentru ca au fost dezamagiti si vor sa se protejeze de atacurile grupului. Lipsa de incredere ii face sa vada lumea doar in alb si negru, dar fara sa isi dea seama ca, de fapt, nu vad lumea decat in negru. Desi instinctul de autoaparare poate fi justificat, solutia la dezamagire nu este izolarea, ci confruntarea. Spune-i celui care te-a dezamagit adevarul, cu blandete, bineinteles, dar spune-i ca te-a dezamagit si vorbeste-i despre sentimentele tale. Confrunta-i pe cei care intentionat te dezamagesc, dar nu te izola, pentru ca izolarea pe fondul dezamagirii va produce in tine numai resentimente si ura. Si nu cred ca exista vreun cancer mai periculos pentru suflet ca ura. Ca o galeata de smoala topita, ura iti va inegri sufletul, iar in timp ura aceasta se va solidifica atat de puternic incat te va paraliza. O dezamagire administrata necorespunzator deschide usa spre cataclisme spirituale. Nu degeaba ne spune Pavel: “Fiecare din voi sa spune aproapelui sau adevarul!” Stia, sfantul apostol, ca un om dezamagit va alege calea minciunii si va ajunge sa urasca. Si, chiar daca se crede victima si ateapta un fel de remuneratie emotionala din partea celor care l-au nedreptatit, cel dezamagit – care alege izolarea! – risca sa se transforme intr-un terorist spiritual, imbracat cu o vesta exploziva plina de ura si rautate. Nimeni nu va sti cand va exploda, dar distrugerile vor fi devastatoare.
Altii se izoleaza pentru ca se simt inferiori si nu se pot integra in grup. Fie ca vorbim de grup religios sau de grup laic, ideea e ca fiecare grup pune un fel de presiune pe ceilalti si incearca sa creeze un fel de sablon comportamental, pe care ceilalti se simt datori sa si-l asume. Cand un individ cu complexe de inferioritate isi da seama ca nu se poate ridica la pretentiile grupului va alege calea izolarii. Nu va intra in incinta grupului, dar se va uita peste gard sa vada ce face grupul. Daca vorbim de biserica, atunci vorbim de oamenii care vin la biserica, dar fara sa isi asume vreun fel de responsabilitate. In afara de a-si da cu parerea pe la colturile gardului – despre ce, cum, cand, unde, de ce – nu sustin viata bisericii in niciun fel si nici nu au partasie spirituala cu ceilalti. Tragedia e ca izolarea intretine si mai mult complexul de inferioritate si il va afunda pe individ si mai mult in lipsa stimei de sine. Doar integrarea intr-un grup care sa te accepte asa cum esti creaza mediul care poate duce la vindecarea de inferioritate. Eu cred ca Biserica este – sau mai bine zis “trebuie” sa fie?! – mediul in care fiecare individ sa se poate simti acceptat si iubit asa cum este.
Altii se izoleaza pentru ca vor sa isi ascunda pacatele si esecurile. Sinceritatea este o virtute pe care Insusi Dumnezeu ne-o cere. Nu exista relatii autentice fara sinceritate si nu exista Biserica autentica daca nu invatam sa fim sinceri. Puterea de a ne asuma pacatele si esecurile este, probabil, una dintre cele mai puternice dovezi ale cresterii in evlavie si sfintenie. Maturitatea spirituala nu este determinata de cata vechime ai pe calea Domnului sau de cata cunostinta ai – bineinteles, comparandu-ti arhiva de informatii cu a celorlati – ci de modul in care iti accepti esecurile. Esti copil la minte daca peste pampersul murdar – scuzati-mi comparatia – pui un alt pampers curat ca sa nu se vada ce ai pe dedesupt. Se prea poate sa nu se vada de la distanta ca pampersul ti-e murdar, dar cand cineva se va apropia de tine iti va simti murdaria. Si da, ca sa nu te simta murdar te vei izola si vei fugi de relatiile cu ceilalti. Ii vei lasa sa te vada doar de la distanta, doar intrezarindu-ti imaginea pe care o vei cosmetiza cat mai bine, dar orice apropiere de ceilalti te va speria, caci apropierea dezvaluie mirosul pe care il porti. Apropiindu-ne unii de ceilalti nu descoperim doar o imagine mai clara a celorlalti, dar le descoperim si mirosul sufletului, un miros care poate duce la viata, atunci cand sufletul e curat si iubitor de Dumnezeu, sau, din nefericire, un miros care va duce spre moarte, cand sufeltul e rau si urator de frati.
Cand ne izolam pentru a ne ascunde esecurile deschidem, de fapt, usa spre gura iadului si orice progres spiritual va fi blocat. Tot ce vom incerca sa facem va fi artificial si fara efect. Ne vom intoarce de fiecare data in acelasi punct, repetand acelasi ciclu obsedant de cadere – ridicare – cadere – ridicare, dar fara a avea biruinta asupra lucrurilor cu care ne confruntam. E ca si cum am incerca sa tratam cancerul cu ceai de menta. La fel de absurd e sa credem ca putem sa fim pe placul Domnului izolandu-ne de ceilalti si ca putem lupta doar de unii singuri pentru sfintirea noastra sau pentru inaintarea Bisericii. Aceasta este amagirea diavolului care se foloseste de mandria noastra. Da, ne izolam pentru ca suntem mandri si egoisti, rai si infatuati si nu ne place calea smereniei si a zdrobirii, care e calea comunitatii, a exteriorizarii, a partasiei sfinte.
In asa fel ne-a facut Dumnezeu incat nu putem creste in izolare, nu putem birui inchisi in cochiliile noastre si nici nu putem inainta tarandu-ne propriile poveri pe drumul greu al crucii. Avem nevoie de ceilalti si pentru asta trebuie sa iesim din izolare.
De analizat: Psalmul 32 si Psalmul 51
