Sunt paradoxuri in crestinism care te pot rupe in bucati daca nu le intelegi cu mintea “de sus”, raportandu-te, astfel, la valori care nu sunt din lumea aceasta, ci din cealalta.
Ce facem, de exemplu, cu dilema dintre iertare si demascare? Suntem chemati sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra – “…pentru ce nu suferiti mai bine sa fiti nedreptatiti?” (1Corinteni 6:7) – dar, in acelasi timp, suntem chemati sa luptam pentru dreptate si de partea dreptatii. Crestinismul nu promoveaza injustitia si nici rautatea. Raul trebuie demascat, nedreptatea trebuie expusa si confruntata, pentru ca altfel tinde sa devina o stare de fapt. Ce lumea este aceea in care numim raul bine si nedreptatea dreptate? Crestinul iarta nedreptatea comisa impotriva lui, dar nu promoveaza nedreptatea – prin ascunderea ei – pentru ca ea se va rasfrange asupra celorlalti si crestinul nu poate tolera acest lucru.
Afirmam, de multe ori, ca dragostea acopera – adica ascunde, mascheaza, inghesuie in intuneric – toate pacatele, fara sa ne gandim la implicatiile acestei idei. Pacatele comise impotriva noastra pot fi acoperite, ascunse sau mascate, atata timp cat nu se rasfrang asupra altora. Cand o nedreptate afecteaza viata semenului meu, trebuie sa o demasc. Eu nu am dreptul sa iert pacatele comise impotriva celorlalti, ci trebuie – in numele dragostei fata de aproapele! – sa ii feresc de rautate si nedreptate.
Sa presupunem ca in Biserica exista cineva care obisnuieste sa ia bani cu imprumut (ii multumesc lui Cosmin pentru exemplul acesta) si nu ii mai da inapoi. Nu discutam acum toate implicatiile etice ale acestei chestiuni, dar persoana in cauza practica un fel de talharie, profitand de bunatatea crestina. Cand el refuza sa mai plateasca – si nu pentru ca nu ar avea, ci pentru ca asa ii dicteaza duhul de smecherie – ce trebuie sa fac? Chiar daca nu imi place, trebuie sa iert si sa-mi iau gandul de la bani, ca doar nu il voi da in judecata, nu? Voi suferi nedreptatea si paguba, iar pe viitor voi fi mai atent cand in numele bunatatii crestine voi avea de-a face cu talharii. Dar aceasta alegere personala nu imi da dreptul sa tac cand rautatea acestui oportunist ii afecteaza si pe altii, de la care va cere cu imprumut si nu le va mai restitui banii. Daca imi iubesc aproapele ca pe mine insumi, atunci imi voi avertiza aproapele impotriva raului si voi demasca nedreptatea iminenta.
Sunt prins, fara doar si poate, in aceasta dilema cumplita a iertarii si a demascarii. In situatia de fata am nevoie de intelepciunea care vine de sus, ca sa stiu cand sa iert si cand sa demasc rautatea.
Anul trecut am auzit marturia unei tinere care relata o cumplita incercare prin care au trecut parintii ei. Un tanar vitezoman a intrat cu masina in masina lor si ei au fost la un pas de moarte. Tanarul vitezoman era minor si nu avea permis de conducere. In disperarea lui, tanarul i-a rugat cu lacrimi sa nu cheme politia. Crestini cumsecade cum erau, acestia nu au chemat politia, au inventat un scenariu, s-au inteles cumva cu banii, au stat putin prin spital pentru recuperare si “au salvat viitorul unui tanar”. Cel putin asa au crezut ei. Sunt sanse destul de mici ca tanarul acela sa-si fi bagat mintile in cap. De cele mai multe ori, manati de un spirit profund de rebeliune, tinerii de genul acesta isi vor lua alta masina – ca doar sunt baieti de bani gata – si vor face alte accidente, foarte posibil cu victime. Ce ar fi trebuit sa faca parintii acestei fete? Sa il ierte pe tanar pentru nedreptatea comisa, dar, in acelasi timp, sa denunte nedreptatea! Raul trebuia – neaparat! – denuntat, pentru a nu se perpetua. Politia trebuia sa-i faca dosar penal, sa ii interzica dreptul la permis vreo zece ani si individul si-ar fi invatat lectia. Si ce daca nu si-ar fi luat – saracutul de el – permisul de conducere la 18 ani? Sa mearga cu trenul, cu metroul sau cu autobuzul, cum merg zeci de mii de oameni in Romania.
Cand spunem ca trebuie sa iertam nedreptatile comise impotriva noastra nu spunem ca trebuie sa ne pozitionam de partea nedreptatii. Isus, de exemplu, l-a intrebat pe cel care il palmuia: “… de ce ma bati?”. Intrebarea Lui arata o pozitionare de partea dreptatii si este un apel la justitie. Hristos iarta nedreptatea comisa impotriva Lui, dar nu este de acord cu ea. Intr-o situatie similara, Pavel, ca sa nu fie lapidat de extremistii religiosi, cere sa fie judecat de Imparatul Roman.
Nu cred ca vom rezolva definitiv aceasta dilema a iertarii si a demascarii, dar cel putin trebuie sa invatam sa nu mai gandim simplist si sectar. Trebuie sa iertam, dar nu avem dreptul sa acoperim raul cand acesta ii afecteaza pe ceilalti!
