Pentru multi dintre noi, a ne inchina Domnului inseamna doar a ne ruga sau a canta. Am redus, din pacate, inchinarea la aceste doua discipline importante: rugaciunea si cantarea. Inchinarea este mai mult decat rugaciune si cantare si cred ca este foarte posibil sa te rogi si sa canti dar sa nu te inchini. Trebuie sa iesim din tiparul acesta rigid de gandire si sa regandim inchinarea. Rugaciunea si cantarea sunt importante, nimeni nu contesta asta, dar adevarata inchinare inseamna mai mult decat a canta sau a ne ruga. Inchinarea precede, de fapt, cantarea si rugaciunea si chiar le transcende. Aceste doua discipline spirituale sunt doar moduri exterioare prin care exprimam inchinarea care este parte a fiintei noastre interioare. Fara realitatea interioara a inchinarii, manifestarile exterioare nu sunt altceva decat moduri artistice de celebrare. Aceste moduri artistice de manifestare se intalnesc in toate culturile si in toate generatiile.
Cand Domnul Isus a fost ispitit si diavolul i-a cerut sa i se inchine, Hristos a raspuns asa : “Domnului Dumnezeului tau sa I te inchini si numai Lui sa-I slujesti”, Matei 4:10. Legatura dintre inchinare si slujire este una esentiala. Diavolul nu ii cerea lui Hristos sa ii cante ceva sau sa-i adreseze vreo rugaciune. Intelegand inchinarea mai bine decat multi credinciosi, diavolul i-a cerut lui Hristos sa i se supuna, sa recunoasca faptul ca ii este superior si sa renunte la drepturile sale pentru a accepta voia lui. Hristos nu a putut face asa ceva: nu a putut sa se supuna diavolului, nicidecum sa declare ca diavolul ii este superior si nici sa accepte voia lui. Dar, in raspunsul Mantuitorului vedem ce vrea Dumnezeu de la adevarata inchinare: supunere fata de Dumnezeu, recunoasterea suprematiei lui Dumnezeu si acceptarea voii lui Dumnezeu. Vedem lucrul acesta descris foarte frumos in PSALMUL 95: 1 -7. Observati aici cele trei elemente esentiale ale adevaratei inchinari: recunoasterea suprematiei lui Dumnezeu, (v3-5); supunerea si umilinta, (v 6) si acceptarea voii Lui Dumnezeu, (v7). Nu cred ca noi am reusit sa exploram indeajuns legatura dintre inchinare si supunere. Cati dintre noi consideram, de exemplu, ca a ne smeri inaintea lui Dumnezeu este un act de inchinare mai valoros decat a ne ruga sau a canta? Daca am considera ascultarea si smerenia mai valoroase decat cantarea am evita, probabil, multe momente penibile din cadrul programelor noastre de … lauda si inchinare.
Inchinarea adevarata depaseste formele si ritualurile, ea este o parte esentiala a trairii noastre cu Dumnezeu. Ea are de a face cu atitudinea inimii, atitudine caracterizata de supunere si de smerenie, de umilinta si de zdrobire. E posibil ca cineva sa se roage si sa nu se inchine inaintea lui Dumnezeu. E posibil ca cineva sa cante cantarile Domnului, dar el sa nu se inchine inaintea lui Dumnezeu, daca inima lui nu este supusa lui Dumnezeu. Inchinarea este o atitudine permanenta de reverenta, de uimire si de glorificare a Atotputernicului Dumnezeu, manifestata intr-o viata de sfintenie personala. A te inchina nu inseamna altceva decat a-L onora pe Dumnezeu, pentru ca scopul principal al inchinarii este acela de a-L onora si de a-L glorifica pe Dumnezeu.
In discutia pe care Hristos o are cu femeia samariteanca, vedem modul in care Mantuitorul redefineste inchinarea. El elibereaza inchinarea din inchisoarea in care au pus-o oamenii – pe munte, in Ierusalim, adica acorata in timp si spatiu, in dimensiunea materiala a existentei – si o redefineste. In conceptia Lui, inchinarea rezulta din relatia pe care o ai cu Dumnezeu. Daca EL iti este Tata te poti inchina Lui, dar daca EL nu iti este Tata, ceea ce ti se pare tie ca este inchinare nu este inchinare. Iar ca Dumnezeu sa iti fie Tata ai nevoie de o relatie serioasa cu Hristos, Fiul Sau, Ioan 1: 12 -13. Inchinarea are de a face cu relatia pe care o ai cu Dumnezeu, pentru ca fara relatie nu exista inchinare. Adevaratii inchinatori au o relatie cu Dumnezeu si, prin credinta, il absorb pe Acesta in fiinta lor interioara (in inima); de aceea adevaratii inchinatori se inchina Tatalui “in duh si in adevar”, pentru ca Dumnezeu este duh.
In Noul Testament, inchinarea este esenta relatiei pe care o avem cu Dumnezeu. Relatia aceasta cu Dumnezeu schimba si defineste intreaga noastra viata.
Bun, dar ce facem cu stilul de inchinare?
Daca intelegem inchinarea ca fiind supunere, smerenie, ascultare si relatie intima cu Dumnezeul Trinitar, atunci nu putem vorbi de stil de inchinare. Daca intelegem inchinarea ca fiind doar cantare, rugaciune, concerte, strigate si manifestari exuberante, atunci putem vorbi de stil. Dar, in cazul acesta, oare chiar vorbim despre adevarata inchinare?
Fiecare dintre noi avem preferintele noastre muzicale, ele ni s-au format in timp si ni s-au intiparit in minte prin repetitie, dar nu trebuie sa credem ca stilul nostru muzical este cel care deschide timpul de inchinare in cer. Sunt frati care cred ca arhanghelii canta la acordeon toata ziua, tot asa cum sunt frati care cred ca arhanghelii dau din cap si canta la chitara electrica, iar altii cred ca ingerii au sapca intoarsa la spate si, batand ritmic din aripi canta RAP. Sa-i mai amintim si pe cei care cred ca ingerii sunt sobri si canta opereta?
Stilul muzical tine foarte mult de cultura si de contextul social in care ne gasim. Si, de ce sa nu recunoastem, o mare parte a stilului muzical ne este livrat prin manipulare, iar noi il acceptam pentru ca nu ne-am dezvoltat inca o gandire critica serioasa. Sunt dezamagit de multi artisti crestini din Romania care, in loc sa creeze muzica originala, traduc la greu hiturile americane, sau ale celor de la Hillsong . De ce nu traduc, de exemplu, hiturile celor din Kongo sau din Mongolia? Pentru ca noi reproducem ceea ce in mod constant ascultam. La un moment dat vom ajunge sa credem ca ceea ce am imprumutat (ca sa nu zic furat!) de la altii chiar este muzica noastra. Noi nu avem muzica originala? Chiar trebuie sa ne hranim cu muzica altora? Eu nu zic sa nu traducem deloc muzica – exista o muzica de foarte buna calitate pe care o putem canta si noi – dar trebuie sa existe un echilibru intre ceea ce traducem si ceea ce compunem. Avem nevoie de cantari care sa se nasca din trairile noastre cu Dumnezeu (ganditi-va, de exemplu, la profunzimea cantarilor lui Nicolae Moldoveau) nu de stimulente artificiale pentru firea pamanteasca. Nici nu vreau sa mai scriu despre nevoia de a canta versuri teologice, nu aberatiile pe care le punem pe rime si despre care spunem ca sunt cantarile Domnului. “Fa-ti o corabie si suie-te in ea” este un bun exemplu in acest sens.
Inchei cu un paragraf dintr-un articol pe care l-am scris in 2013: “ … sunt convins ca nu muzica este punctul central al inchinarii noastre, tot asa cum sunt convins ca se poate inchinare si fara muzica. Punctul central al inchinarii noastre ar trebui sa fie momentul cand ne deschidem inima si, la nivelul duhului nostru, intram intr-o stare de comuniune intima cu Dumnezeu. Trebuie sa dezvoltam ideea de comunicare cu Dumnezeu, nu doar de adorare mistica. Se prea poate ca momentele de adorare mistica – cand cu ochii inchisi si cu mainile ridicate repetam “te iubim, te iubim; aleluia, aleluia” – sa fie manifestari ale inimii care nu vrea, de fapt, sa stea de vorba cu Dumnezeu, pentru ca se teme ca apropierea de Dumnezeu solicita platirea unui pret.”
