Placenta unde se dezvolta pacatul este inima omului. Acolo, intr-un loc ascuns al inimii tale, se concepe, se dezvolta si se naste pacatul. Asa s-a nascut primul pacat si asa se nasc toate, in inima omului. Nu degeaba a spus Hristos: “Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5:8).
Nasterea pacatului in inima este un fenomen greu de explicat. Daca putem explica, cat de cat, nasterea pacatului in inima noastra – avem o natura pacatoasa, mostenim anumite tipare de comportament, avem, probabil, gene ale pacatului si, bineinteles, diavolul ne ispiteste non-stop, deci el este vinovatul moral – ne este mult mai greu sa explicam cum s-a nascut pacatul initial, pacatul lui Lucifer.
Aceasta nastere a pacatului initial se pare ca l-a uimit pana si pe Dumnezeu: “Cum ai cazut din cer, Luceafar stralucitor, fiu al zorilor!” (Isaia 14:12) E uimirea unei persoane care constata ca cel pe care-l iubeste are alte ganduri, alte aspiratii, total straine de relatia in care este implicat. Este uimirea unui Tata – ingerii sunt numiti uneori “fiii lui Dumnezeu” (vezi Iov 2:1) – care constata ca cel mai mare uzurpator este propriul lui copil, cel caruia i-a dat stralucire si frumusete desavarsita. (Ezechel 28:12).
Si, cu toate ca Dumnezeu stia ce batalie se duce in inima lui Lucifer (Isaia 14:13), il lasa pe acesta sa aleaga, fara a interveni. Putea fi prevenit un astfel de pacat? Nimeni nu stie si nici nu este treaba noastra. Dar vedem chiar si in aceasta decizie ciudata a lui Dumnezeu manifestarea iubirii Lui. Dumnezeu nu a creat roboti pe care sa-i programeze sa-L iubeasca, desi putea face lucrul acesta, fara doar si poate. Dumnezeu a creat, in schimb, fiinte libere sa-L iubeasca intr-un mod deliberat, din convingerea inimii. Si-a asumat riscul acesta ,pentru ca nici o iubire adevarata nu poate fi constransa. “Ma iubesti sau te omor” este un non-sens. Diavolul a ales sa nu-L iubeasca, impreuna cu a treia parte din ingeri. Oamenii au ales si ei sa nu-L iubeasca si “toti au pacatuit” si I-au intors spatele. Si, cu toate acestea, dragostea neconditionata a lui Dumnezeu a reusit sa smulga din imparatia intunericului milioane de suflete, pentru ca au ales, de-a lungul mileniilor, sa-l iubeasca pe El, Creatorul Suveran.
Inima noastra lupta pentru independenta absoluta. Asta a vrut Lucifer: “voi fi ca Cel Prea Inalt” (Isaia 14:14) si cu dorinta aceasta a reusit sa ne amageasca si pe noi: “veti fi ca Dumnezeu” (Genesa 3:5). Realitatea este ca, in mod absolut, noi nu putem fi niciodata independenti. Suntem creaturi si suntem legati prin cordon ombilical de Creatorul nostru. Independenta absoluta ar insemna anihilarea noastra. Tot ce avem ne este dat in dar. Insasi viata noastra este darul Lui. Fara Dumnezeu, existenta noastra este imposibila. Independenta absoluta este un ifos absolut! Dar, in ciuda dependentei noastre totale de Dumnezeu, am gasit noi un loc unde pretindem independenta: inima noastra. Am descoperit ca Dumnezeu ne-a dat posibilitatea sa alegem, ca asa a vrut El, si am transformat libertatea primita in arma spirituala. Avem si noi, chipurile, ceva cu care sa-L ofensam si sa-L atacam pe Dumnezeu: libertatea noastra.
Pentru ca ti s-a ingamfat inima si ai zis: “Eu sunt Dumnezeu si sed in mijlocul marilor”, macar ca nu esti decat om si nu esti Dumnezeu, macar ca iti dai ifose ca si cand ai fi Dumnezeu […] Vei muri de moartea celor netaiati imprejur, de mana strainilor! (Ezechel 28:2;10)
Suntem mandri, ne dam ifose, ne credem independenti, ne umflam in pene de arhanghel stralucitor si bem din cupa trufiei pana la fund, dar va veni ziua cand epigonii vor sta in fata lui Dumnezeu. Si acolo – cunoscandu-ne, in sfarsit, conditia – vom da socoteala de toate gandurile inimii noastre, pentru ca Dumnezeu va face “sa inceteze mandria celor trufasi” (Isaia 13:11).
